În 1821 Ia fiinţă, la Braşov, Societatea literară din iniţiativa unui grup de boieri valahi (Nicolae Văcărescu, Grigore Bălăceanu, Constantin şi Ion Câmpineanu, Iordache şi Dinicu Golescu), refugiaţi din cauza răscoalei lui Tudor Vladimirescu.

În 1827 Ion Heliade Rădulescu, Dinicu Golescu şi Stanciu Căpăţânanu refac Societatea literară de la Braşov. Se elaborează un Statut în 7 puncte privind dezvoltarea culturală a Munteniei.

În 1831 Ion Câmpineanu, păstrător al documentelor fostei Societăţi literare de la Braşov, precum şi ale Societăţii literare din 1827, are iniţiativa înfiinţării Societăţii Filarmonice, care va funcţiona oficial din 1833. Printre fondatori se află Ion Heliade Rădulescu, Costache Aristia.

În preajma anului 1848 a luat fiinţă Asociaţia Literară a României, care avea ca program răspândirea cunoştinţelor, înaintarea literaturii şi încurajarea autorilor şi traducătorilor.

În 1861 se înfiinţează Asociaţia transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA), la Sibiu, condusă, în prima perioadă, de Gheorghe Bariţiu.

 

La 2 septembrie 1864, ministrul instrucţiunilor publice Nicolae Creţulescu, solicită Consiliului Superior al Instrucţiunilor Publice un proiect de regulament pentru o Societate literară. Ca urmare, în 1866 se fondează Societatea Literară Română.

La 2 septembrie 1864, ministrul instrucţiunilor publice Nicolae Creţulescu, solicită Consiliului Superior al Instrucţiunilor Publice un proiect de regulament pentru o Societate literară. Ca urmare, în 1866 se fondează Societatea Literară Română.

La 12 martie 1866, C.A. Rosetti înaintează Consiliului de Miniştri un raport în care se arată  că Societatea Literară avea drept scop „a da ţării, într-un timp cât mai apropiat, cele două mari colonade ale templului său literar: gramatica ţi glosarul limbii”. Împreună cu raportul, C.A.Rosetti a înaintat şi Regulamentul pentru formarea Societăţii Literare Române, formată din 3 membri din Moldova, 4 din Muntenia, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din Maramureş, 2 din Bucovina, 3 din Basarabia, ca expresie a unităţii culturii române.

La 1 aprilie 1866, Locotenenţa domnească emite decretul de înfiinţare a Societăţii Literare Române. Printr-un alt decret al Locotenenţei domneşti (22 aprilie 1866), erau desemnaţi membri de peste hotarele Principatelor Unite: din Transilvania, Timotei Cipariu, Gavril Munteanu şi Gheorghe Bariţiu; din Maramureş, Iosif Hodoş şi Alexandru Roman; din Banat, Andrei Mocioni şi Vicenţiu Babeş; din Bucovina, Alexandru Hurmuzachi şi I.G. Sbiera; din Basarabia, Alexandru Hasdeu, Constantin Stamati şiI. Străiescu; dintre românii sud-dunăreni, I. Caragiani şi D. Cozacovici.

La 1 august 1867 are loc ceremonia oficială de inaugurare a Societăţii Literare Române.

În primii ani ai existenţei ale, Societatea Literară Română şi-a schimbat denumirea în Societatea Academică Română.  După cucerirea independenţei naţionale, în 1877, Societatea Academică Română s-a transformat, în 1879, în Academia Română.

În 17 aprilie 1904, ia fiinţă o societate a scriitorilor, Societatea Română de literatură şi artă, fiind recunoscută ca persoană juridică şi morală. Statutul Societăţii prevedea, printre altele, apărarea proprietăţii literare şi artistice, ajutorul mutual al membrilor, precum şi crearea unui fond “din care se vor servi pensiuni membrilor activi, văduvelor şi copiilor lor”.

În 13 martie 1908, din iniţiativa lui Emil Gârleanu, Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din Bucureşti s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru, alcătuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei Societăţi a Scriitorilor Români.

Ca model pentru aceste statute, Cincinat Pavelescu adusese de la Paris „Statuts de la Société des Gens de Lettres”, societate înfiinţată de scriitorii francezi la 28 aprilie 1908. La adunarea de constituire s-au dezbătut proiectele de statute şi s-a ales primul comitet de conducere compus  din Ioan Adam, Dimitrie Anghel, Ion Ciorcârlan, Ludovic Dauş, M. Dunăreanu, Emil Gârleanu ş.a. Cincinat Pavelescu a fost desemnat preşedinte, G. Ranetti şi Dimitrie Anghel – vicepreşedinţi; Emil Gârleanu şi Ludovic Dauş – secretari. Acestei prime forme de organizare a Societăţii Scriitorilor Români i s-a reproşat că nu a cooptat marii scriitori ai vremii, precum I.L.Caragiale, Ioan Slavici, George Coşbuc, A. Vlahuţă, A. Macedonski şi alţii.

Între 2 septembrie 1909 şi 25 noiembrie 1911, când s-au făcut noi alegeri, Societatea Scriitorilor Români a avut ca preşedinte pe Mihail Sadoveanu.

După ce Mihail Sadoveanu şi-a depus mandatul, adunarea generală a Societăţii Scriitorilor Români din 25 noiembrie 1911, l-a ales preşedinte pe Emil Gârleanu. În comitet au mai fost aleşi Cincinat Pavelescu – vicepreşedinte; Ion Minulescu şi A.de Herz – secretari; Vasile Pop – casier; Al. Cabazan şi I Scurtu – cenzori; Natalia Anghel, Dimitrie Anghel, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Nanu şi Corneliu Moldovanu – membri. Ca preşedinte, Emil Gârleanu, şi-a asumat rezolvarea unei probleme fundamentale, şi anume recunoaşterea de către Parlamentul României a Societăţii Scriitorilor Români ca persoană morală.

În adunarea generală a Societăţii Scriitorilor Români din 25 noiembrie 1912 a fost ales un nou comitet de conducere alcătuit din: Mihail Dragomirescu – preşedinte, I.AL. Brătescu-Voineşti – vicepreşedinte; Caton Theodorian – secretar; Mihail sadoveanu, Cincinat Pavelescu, Corneliu Moldovanu, Tudor Arghezi, Emil Gârleanu, Dimitrei Anghel – membri; Petre Locusteanu şi D. Karnabat – cenzori; N. Davidescu – bibliotecar. Neînţelegerile dintre unii membri ai Societăţii au avut drept rezultat remanierea comitetului de conducere, la 15 ianuarie 1913, Ion Gorun fiind ales vicepreşedinte în locul lui Al.-Brătescu-Voineşti, iar ca membri noi G.Bogdan-Duică, în locul lui Dimitrie Anghel şi Vasile Pop în locul lui Emil Gârleanu.

Printr-o intervenţie pe lângă Palat şi Administraţia Domeniilor Coroanei, Societatea Scriitorilor Români s-a străduit să găsească mijloace pentru a acumula fondurile necesare ajutorării membrilor Societăţii şi a familiilor lor, mai ales ale celor aflaţi sub arme, mobilizaţi sau voluntari. În urma acestei intervenţii, Societatea Scriitorilor Români a căpătat din legatul regal suma de lei 10.000, în rentă de 4,5% care împreună cu cealaltă avere bănească, aproape toată prefăcută în scrisori de stat şi a fost depusă la Banca Naţională.

În toamna anului 1916, în contextul izbucnirii primului război mondial, Societatea Scriitorilor Români s-a refugiat la Iaşi.

La 16 noiembrie 1916 a fost ales ca preşedinte pe Duliu Zamfirescu, iar ca secretar  Petre Locusteanu.

La adunarea din 21 octombrie 1917,preşedintele Societăţii Scriitorilor Români a fost ales Mihail Sadoveanu; vicepreşedinte: Corneliu Moldovanu, iar secretar Petre Locusteanu. Acest comitet a funcţionat până la 24 februarie 1918, când Societatea Scriitorilor Români şi-a reluat activitatea la Bucureşti, ţinând, la acea dată o nouă adunare generală, care a ales un nou preşedinte, Mihail Dragomirescu.

La 23 mai 1933, se constituie Asociaţia Scriitorilor din Banat.

O etapă importantă a fost prezenţa lui Liviu Rebreanu la preşedinţia Societăţii Scriitorilor Români, care avea să să încheie cu contestări vehemente în Adunarea Generală din 2 februarie 1930. O moţiune perfectată de George Gregorian cerea înlăturarea lui Liviu Rebreanu de la conducerea S.S.R „pentru delapidare”. Adunarea generală l-a confirmat, însă, în funcţie pe Liviu Repreanu.